Paște Fericit!

Azi e Paștele, așa că mi se pare normal să spun și aici „Hristos a-nviat!”. Pentru că n-o pot zice fără să comentez ceva pe marginea subiectului, am să mă refer la ce se întâmplă la slujba de Înviere, în biserici. :D  De cele mai multe ori, te lovești te o mare de gură-cască, așezați care mai de care mai deșirat și mai neinspirat. După ce trece momentul aprinderii lumânărilor, nu scapi de mulțime: se mută în biserică până o umplu la refuz, iar restul pleacă spre casele lor pentru a se bucura de ciocnitul copilăresc al ouălor.

În biserică, fiecare ține câte o lumină în mână: bătrânii clasicele lumânări, tinerii (prin tinerii mă refer la cei prea aproape de copilărie pentru a fi numiți adulți, dar prea „dospiți” pentru a fi numiți copii, un soi de adolescență nehotărâtă) binecuvântatele telefoane mobile. Avantajul celor din urmă e că nu riscă să te coloreze cu puțintică ceară topită. Pentru a fi corect, asta se întâmplă doar în cazul celor ce nu pot ține ditamai felinarul, folosind lumânările „vintage”. Anul acesta am reușit să merg la slujba de Înviere la o biserică din Topraisar (o comună de lângă Techirghiol, Constanța), o biserică mare (mai mare decât multe biserici bucureștene) și destul de veche. Merită vizitată! :D  Lucrurile care m-au mirat: lumea care părea relativ avută și un cor bisericesc feminin, care mă speria cumplit (de multe ori te face să te simți fie într-o ecranizare a vreunui roman al literaturii clasice ruse, fie în vreun film de groază).

De asta e de preferat poate să mergi de Înviere la o bisericuță, într-o parohie restrânsă, aproape de casă și de vinul, ouăle înroșite și cozonacul promise de terminare postului. :-)

pastila fericirii pentru minute infinite

Săptămâna trecută ICR a găzduit o proiecție de scurtmetraje studențești, realizate de un singur regizor: Cecilia Felméri. Deși a început ciudat, cu un filmuleț animat cu oi omorâte, apoi cu unul din care nu am înțeles mai nimic, seara a fost una interesantă. Și nu spun asta doar pentru că s-a servit vin la final. :-D

Au fost prezentate câteva scurtmetraje grozave, cum ar fi cel numit Végtelen percek (Infinite minutesPovestiri de un minut) (deși nu pare după titlu, este o coproducție româno-ungară) sau cel numit Pastila fericirii. Despre primul, nu pot spune decât că este genial, prezentând, pe rând, o serie de întâmplări ce se întâmplă simultan. Pastila fericirii, singurul filmuleț în limba română, prezintă ideea unei emisiuni unde poți merge pentru a-ți potoli răzbunarea. Motivul răzbunării? Lipsa măruntului pentru rest la o gheretă RATB.

dulcele primăverii

Un aer plăcut, plin, dulce, invadează camera prin întredeschiderea geamului. Un soare blând, primăvăratic, indulcește culorile pale ale clădirilor. Păsările, gonite de o iarnă capricioasă, reîncep să umple pomii de cântece. Toate acestea, plus dimineața după un somn plin, odihnitor, te fac să simți, cu adăvărat, primăvara.

Nu mai rămâne decât să apară frunzele și iarba, care să adauge imaginii acel verde crud, liniștitor.

Unde-s primăverile de altădată?

Fulgii cad inegal, unii mai mari, alții mai mici, parcă nehotărâți să întâlnească pământul. Fumul albicios, aidoma, parcă dintr-o solidaritate absurdă, se ridică când mai acătării, când mai firav, spre un cer deja încărcat. Iar muzica, muzica parcă se scurge nefiresc de repede. Gândurile sunt prea încărcate pentru a mai face ceva, plutesc fără logică.

Și toate acestea într-o stare de nehotărâre: e iarnă ori primăvară?

Și toate acestea în primele ore de martie.

în această unică realitate.

Nimeni nu îți merită încrederea. Nimeni nu îți merită lacrima ori zâmbetul, tristețea ori bucuria. De aceea nici nu trebuie să cauți de la nimeni nimic, nici tristeți, nici bucuri. Și viața îți va fi mult mai ușoară. Meritul e o consecință a încrederii, iar încrederea deplină e la fel de reală ca perfecțiunea. Încrederea nu există decât în limitele neîncrederii noastre în cineva ori ceva, transformând scepticismul în baza încrederii. Asta transformă dragostea fără scepticism în perfecțiune, iar perfecțiunea în nebunie. Pentru că un astfel de sentiment nu lasă loc ideii de încredere ori îndoială, nici chiar ideii de merit, ci, asemenea nebuniei, transformă urâtul în frumos, iadul în rai, lacrima în zâmbet, perfecțiunea în realitate. Dar perfecțiunea nu există.

Există doar o realitate, o singură realitate, o realitate a scepticismului, a neîncrederii, a fricii de a iubi deplin, a fricii de a fi nebun. Sau poate ești doar incapabil de a iubi.

Versetul „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” e imposibil de împlinit în această unică realitate. Ești incapabil să pui iubirea de sine pe aceiași treaptă cu iubirea față de oricine, ești incapabil să pui deoparte indoiala, scepticismul, să faci pe cineva demn de lacrima ori de zâmbetul tău, tristețea ori bucuria ta. Ești incapabil să fi nebun. Ești incapabil să fi tu însuți.

Toate astea pentru că tu trăiești, ca toți ceilalți, în această unică realitate, temniță a lacrimilor, a zâmbetelor, a încrederii, a dragostei, a nebuniei. Și tocmai de aceea nimeni nu îți merită încrederea.

Și nici tu pe a altora. :-)

Amorțeala sesiunii

Acel sentiment de lene, lipsă de chef, nevoie de băutură. Vânt, ploaie, lapoviță, ninsoare, viscol, „briza” mării iarna. Sesiune. Cafea, ceai negru, degeaba. Chef de văzut filme noir. Și iarași lene.

Piața Universității – fata morgana a culturii civice românești

În 90 minerii veneau să „planteze panseluțe” în fața TNB-ului. Acum Miron Cozma vrea să „le rupă”.

Dacă la începutul anilor 1990 se ieșea în Piața Universității pentru o tranziție mai rapidă și mai profundă, acum se iese pentru a corecta acea tranziție. Sau pentru a o începe cu adevărat, mai corect zis. Foarte mulți au interpretat evenimentele ca fiind orchestrate contra guvernării/Președinției, alții, ca o răbufnire huliganică a unor „viermi”, „țărani” ori „golani”. Ceea ce nu reușesc mulți să vadă este adevărata natură a contestării: nu este contestat doar Traian Băsescu ori Emil Boc, ci întreaga clasă politică. Problema depășește chiar spațiul politic, lumea e nemulțumită de întregul parcurs al vieții de după 1989. Cultura nu se face prin politică.

Pe lângă natura contestării, se observă stricarea acesteia. Mult prea multă presă, prea multe mașini de televiziune, prea multe camere. Personaje ca Mircea Badea ce magnetizează atenția și distrag de la adevăratul scop al ieșirii în stradă. Uneori se observă chiar și coregrafie, ce-i drept proastă și lipsită de imaginație și talent. Declarația lui Miron Cozma rămâne în aceaiași notă, spunând că ar veni să manifeste la București… Culmea ipocriziei, după ce el, alături de mineri, a consolidat eșecul unei tranziții imaginare. Pentru cei ce se află la putere ori doresc să ajungă acolo Piața Universității a fost și va rămâne o manifestare fantomatică: pentru Iliescu o adunătură de golani, pentru cei de acum fie aidoma, fie o adunătură de potențiali votanți. Cine vrea să conducă trebuie să știe mai întâi cum s-o facă.

Odată cu dispariția violențelor (cele de la Universitate, nu cele de la Unirii), duminică seara, manifestațiile au început să-și piardă din substanță. A rămas doar un cor a cărui muzică nu are prea mare ecou. Iar violența nu a dispărut cu totul, ci s-a itensificat în natura ei verbală. Dacă e să ascultăm cu atenție lozincile, pe lângă cele ecologiste privind Roșia Montană, Băsescu și câțiva membrii ai Guvernului ar fi trebuit să fie morți până azi. Desigur, e greu de crezut că cineva care strigă moartea lui Băsescu chiar o dorește, în termeni concreți, dar un lucru rămâne clar: niciun politician, fie de la putere, fie de la Opoziție, nu are curajul să pună piciorul în Piața Universității.

Ne laissons pas le charme de la Russie nous faire oublier ses atrocités

Bun mesaj! :-)

Astăzi, e mai degrabă o nălucă, o himeră, în preajma căreia mă simt parte din decor, de parcă aș putea deveni invizibil și mi-aș putea trăi viața fără mine. Total absent. Cred că asta mă transformă mai curând pe mine într-o nălucă.

Uneori, parcă și timpul e anapoda. O iluzie. Ce valoare mai are timpul când îți ești martorul propriei vieți, fără a o putea trăi? ca pacientul care, cuprins de boală, își consumă viața fiindu-i martor bolii. Însă boala poate fi socotită o trăire, întocmai ca bucuria ori nefericirea, iubirea ori dezamăgirea, și întocmai ca toate acestea, boala e o iluzie. O himeră. O nălucă.

La mulți ani 2012!

De ce să ne bucurăm că se mai duce un an? Nu prea pot să înțeleg asta, de regulă bucuriile vin când primești ori când vine ceva, altminteri te-ntristezi. Singura bucurie în dusul unui an ar fi venirea altuia, deși și aici am o problemă: ce înseamnă „La Mulți Ani 2012!”? În fond, cum să-i spui unui lucru ce ține doar un an la mulți ani?! Pare cumva cinic. :-D

Se poate vorbi mult pe tema asta, mult și cel mai probabil degeaba. De aceea, mă rezum la tradiție: La mulți ani 2012!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 670 other followers